Lumina de la capătul tunelului
În ultimele zile, în tabăra democratică domnește o ușoară atmosferă de euforie. Chiar dacă liderii politici sunt rezervați în declarații, e vizibil că ei își ascund cu greu satisfacția. Cel puțin unii dintre ei. Din anumite considerente, această stare de spirit poate fi înțeleasă, căci după lungi căutări, după mai bine de doi ani și jumătate de instabilitate, la capătul tunelului a apărut o luminiță. Firavă, dar e luminiță, totuși. Mă refer la anunțul făcut de trei deputați comuniști, care au decis să părăsească partidul și s-au arătat dispuși să contribuie la alegerea președintelui republicii. Este un lucru salutabil, însă nu e cazul să ne lăsăm duși de val. Suntem într-o situație în care orice decizie trebuie cântărită bine, examinată din diferite puncte de vedere și abia apoi adoptată.
Spre exemplu, se impune o analiză a situației care a precedat plecarea celor trei deputați din fracțiunea PCRM. Desigur, în ultimele luni în presă au apărut periodic informații, precum că între Igor Dodon și alți fruntași ai partidului ar exista disensiuni, că acesta a fost ”săpat” de colegii de partid în timpul campaniei electorale din luna iunie, când a candidat la funcția de primar al capitalei, că este marginalizat iar propunerile sale de modernizare a partidului nu sunt luate în calcul etc. Dar este oare aceasta un motiv suficient pentru ca să mizăm acum totul pe o singură carte?
Vreau să fiu înțeles corect: pasul făcut de cei trei deputați este unul temerar, mai ales că el ar putea pune începutul destrămării partidului lui Voronin. Nu încape nicio îndoială că Partidul Comuniștilor e o formațiune de factură totalitară, care a frânat dezvoltarea Republicii Moldova în anii de guvernare (am editat două cărți la această temă, unde sunt documentate toate abuzurile guvernării comuniste) și în care nu se pot regăsi oameni cu gândire progresivă. Dacă, într-adevăr, grupul Dodon dorește să facă ceva bun pentru țară, el numaidecât trebuia să se distanțeze de PCRM. Repet: salut acest pas, cu atât mai mult că, în sfârșit, în Parlament există numărul minim necesar de deputați pentru alegerea Președintelui.
Suspiciunea mea este alimentată de altceva și anume de declarația celor trei, că-și vor da votul doar pentru un Președinte care nu are apartenență partinică. Iar asta ar însemna nimic altceva decât obligarea partidelor membre ale Alianței să revadă Acordul de constituire al acesteia. Nu mai spun că va fi vorba de o reîmpărţire a funcţiilor şi aici lucrurile ar putea să se complice şi mai mult. În plus, nu se știe dacă aceasta este unica lor condiție şi cât de mare va fi ambiţia politică a celor trei. Dacă vor mai apărea pe parcurs și alte condiţii, la fel de dure, cum vom proceda în continuare? Este adevărat că Alianța se află într-o situație delicată, care predispune la mari compromisuri, dar nu trebuie să admitem ca aceste compromisuri să se transforme în șantaj. Interesul țării presupune că trebuie ales Președintele, că trebuie asigurată stabilitatea politică și nu este corect să se speculeze pe această situație.
În acelaşi timp, nu este clar ce se urmăreşte prin intenţia lui Dodon de „reformatare” a actualei guvernări. Oricum, admitem că se acceptă toate condițiile. Dar cine va fi candidatul la funcţia de preşedinte al statului? În acest context cel mai des este pomenit numele doamnei Zinaida Grecianîi. Nu ştiu în ce măsură dna Grecianîi poate fi considerată drept soluţia de compromis, la fel cum nu cred că doamna ex-prim-ministru al Guvernului comunist, poate fi considerată drept un candidat neafiliat. Votând această candidatură, unii deputaţi din AIE se vor abate de la propriul mesaj politic, dezamăgind, într-un fel, simpatizanţii lor.
O altă întrebare ar fi: cine garantează că nu avem de a face cu un joc politic abil al comuniștilor? Or, acest partid a preferat întotdeauna să trișeze și să joace necinstit. Nu avem nici o garanție că, după alegerea în funcție a doamnei Grecianîi, nu va urma o reconfigurare a coaliției de guvernare, ce i-ar readuce pe comuniști la putere. Căci una e să nu fii membru de partid și cu totul alta e să fii neutru.
Dacă vrem să alegem un preşedinte pentru ţară, trebuie să identificăm o persoană care ar întruni toate calităţile pentru a sluji această ţară, pentru a sluji oamenii acestei ţări, dar nu o grupare politică sau alta, pentru care interesul naţional contează numai în campaniile electorale. Momentul politic în care ne aflăm este atât de responsabil, încât nu ne putem permite să fim dominați de emoții, ci să ne conducem de un calcul raţional şi pragmatic.
Ferma mea convingere este că avem acum mai mult ca oricând nevoie de transparență în procesul de negocieri pe marginea alegerii Președintelui. Dar înainte de aceasta, avem nevoie de însuși procesul de negocieri. Să nu ne oprim numai la declaraţii, căci asta ar însemna că toate înțelegerile s-au făcut deja ”pe sub masă” sau că pur și simplu nimeni nu are curajul să-și asume responsabilitatea demarării acestor negocieri. Evident, negocierile ar urma să se soldeze cu semnarea unui document, ce ar prevedea angajamente și garanții clare din partea tuturor părților implicate, nu înainte însă ca fiecare să-și expună temerile și motivele ce-l determină să ia o decizie sau alta. Iar un document de o asemenea importanță trebuie să aibă și un garant pe măsură, calitate care, în cazul de față, o au doar cetățenii ţării.
Iată de ce, în eventualitatea unor condiții de netransparență, rămân suspicios și am tot dreptul să presupun existența unor înțelegeri și scenarii ascunse, care pot avea consecințe imprevizibile pentru Republica Moldova.
Timpul, 11 noiembrie 2011
