Calea spre independenţă
De fiecare dată când sărbătorim aniversarea proclamării independenţei Republicii Moldova, noi ne aducem aminte de timpurile şi de oamenii care au contribuit prin poziţia lor civică hotărâtă la crearea şi la consolidarea tânărului stat Republica Moldova.
Atunci, pe valul unei ample mişcări de eliberare naţională, o comunitate de oameni din fosta republică sovietică a reuşit să facă pasul spre democraţie şi spre libertate. Curajul celor care au fost în avangarda acţiunilor legate de deşteptarea noastră naţională şi de declarare a independenţei nu poate fi subestimat. Aceşti oameni şi-au îndeplinit cu brio datoria faţă de ţară, şi-au jucat destoinic rolul care le-a fost rezervat de istorie. Dacă Republica Moldova este astăzi un stat independent, lor le revine o parte din merit pentru aceasta.
Circumstanţele însă s-au dovedit a fi uneori mai puternice decât voinţa colectivă a poporului şi istoria s-a scris poate nu aşa cum au visat cei ce se aflau în primele rânduri ale renaşterii naţionale. În acest context, aş menţiona faptul că unele forţe ostile Republicii Moldova s-au opus avansării noastre rapide pe calea independenţei, libertăţii, suveranităţii, democraţiei. Să ne amintim de tragicul război de pe Nistru, care a izbucnit imediat după aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Naţiunilor Unite. Prin acea aderare, Moldova devenea un stat recunoscut în plan internaţional în limita frontierelor sale declarate după destrămarea colosului sovietic. Răspunsul forţelor imperialiste a fost unul extrem de dur, dându-ni-se clar de înţeles că, de la declararea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale până la implementarea în practică a acestor principii este o cale lungă. Eu am trecut prin ororile acelui război şi ştiu nu din auzite care a fost preţul plătit pentru independenţă şi suveranitate.
Evenimentele ulterioare au confirmat încă o dată că numărul celor care pledau pentru dezvoltarea tânărului stat pe calea reformelor şi democraţiei a fost cu mult mai mic decât al celor ce se împotriveau unor asemenea aspiraţii. Astfel, la o distanţă de doar trei ani de la obţinerea independenţei, Republica Moldova s-a pomenit din nou condusă de forţe revanşarde, dominate de nostalgii imperiale, iar forţele pro-naţionale au fost împinse spre marginea eşichierului politic. Mă refer aici la guvernarea de tristă faimă a agrarienilor care, secundaţi de socialişti şi de alte forţe pro-ruse, au făcut tot posibilul pentru a compromite tânăra democraţie moldovenească, dar şi reformele. Drept urmare, Moldova a pierdut startul bun pe care-l luase la începutul anilor 90 şi, dintr-o ţară ce păşea ferm înainte în acelaşi tempou cu republicile baltice, a ajuns un outsider la capitolul reforme şi integrare europeană.
Chiar dacă anul 1998 a adus Republicii Moldova prima coaliţie de guvernare democratică, forţele imperiale nu au scăzut din vigilenţă, astfel încât primul guvern democratic a căzut la mai puţin de un an de conducere, soarta sa fiind repetată şi de cel de-al doilea guvern democratic. Către anul 2000, Moldova era din nou guvernată de forţe pro-ruseşti, care au fost succedate la putere în 2001 de către comunişti.
Perioada de mai bine de opt ani de guvernare comunistă a constituit una dintre cele mai negre file din istoria Republicii Moldova. A fost perioada unei guvernări antinaţionale în care tot ce însemna democraţie, reforme, integrare europeană era călcat în picioare. A fost perioada în care Moldova a trăit într-un regim cu puternice elemente dictatoriale. A fost perioada în care ţara noastră nu doar a stagnat, ci şi a regresat serios la majoritatea capitolelor.
În anul 2009, o dată cu debarcarea comuniştilor de la putere, Republica Moldova a revenit treptat pe un făgaş normal de dezvoltare. Alianţa pentru Integrare Europeană, care a declarat drept obiective prioritare integrarea europeană dar şi o dezvoltare socială durabilă, a reuşit într-o oarecare măsură să demonteze un şir de scheme comuniste ce afectau grav funcţionalitatea instituţiilor statului şi să redea un impuls evoluţiei ţării pe calea democraţiei şi reformelor. Din păcate, tergiversarea reformelor şi lipsa unor schimbări structurale profunde se răsfrâng direct asupra ritmului de creştere economică şi asupra calităţii vieţii oamenilor, care nu pare a se fi îmbunătăţit substanţial. Totodată, putem constata că, deşi mai există numeroase probleme, deşi se mai resimt consecinţele dezastroase ale multiplelor crize prin care a trecut Republica Moldova în ultimii ani(economico-financiară, politică, constituţională), ţara totuşi merge într-o direcţie corectă. Chiar dacă am pierdut aproape două decenii din dezvoltarea noastră ca stat independent, chiar dacă nu am ştiut sau nu am fost capabili să valorificăm la maximum toate oportunităţile ce ni s-au oferit pe parcursul anilor, astăzi avem toate şansele să ne reabilităm, să recuperăm timpul pierdut. Pentru această însă e nevoie de unitate şi de voinţă, atât din partea politicienilor, cât şi din partea societăţii civile. Trebuie să învăţăm lecţiile trecutului, să conştientizăm importanţa şi responsabilitatea momentului şi să acţionăm cu fermitate pentru a asigura ţării noastre un viitor demn.
Timpul, 24 august 2012
