Republica Moldova între optimism şi realitate
În aceste zile Republica Moldova se află în preajma unui jubileu – 20 de ani de independenţă. Evenimentul în cauză constituie un bun prilej pentru a ne aminti de unde am pornit, cum am evoluat, ce am obţinut şi ce nu am reuşit în perioada respectivă.
Republica Moldova şi-a dobândit independenţa pe fondalul stării generale de dezmembrare şi agonie în care ajunsese URSS. Pe întreg întinsul fostului imperiu, republicile unionale, şi nu numai, îşi proclamau independenţa. Deşi la Chişinău era destul de activă mişcarea de eliberare naţională, Republica Moldova a fost printre ultimele republici ex-sovietice ce şi-a declarat independenţa, ca rezultat al situaţiei create, dar şi ca urmare a presiunii populare. Această situaţie a determinat ulterior mai multe voci să afirme că R. Moldova nu şi-a câştigat independenţa şi că aceasta i-a revenit ca un dar nu se ştie de unde şi pentru care, apropo, unii dintre conducătorii de atunci nu au fost pur şi simplu pregătiţi.
În consecinţă, incertitudinea privind viitorul şi nostalgiile unora după „trecutul glorios” au determinat o stare generală de stagnare, o relaxare nepermisă în condiţiile în care noul stat urma să-şi ajusteze traiectoria pe interior şi exterior la noile realităţi. Conflictul armat de pe Nistru, tensionarea situaţiei în regiunea găgăuză, divizarea strictă a societăţii în diferite curente, inclusiv unele radicale, au compromis cursul de dezvoltare democratică şi de reformare a ţării în primii ani de independenţă, dar şi ulterior.
La distanţa celor 20 de ani de independenţă, suntem nevoiţi să constatăm că R. Moldova nu a avut niciodată ingredientul de bază pentru o dezvoltare armonioasă – coeziunea socială. În acest răstimp, nici clasa politică, nici societatea nu a reuşit să identifice acele repere, acele scopuri comune, care ne-ar fi permis să mergem înainte ca un tot întreg. Din contra, de fiecare dată s-au găsit forţe interesate să menţină şi să aprofundeze destrămarea societăţii, cu scopul de a obţine dividende politice ieftine sau pentru a-şi satisface interesele personale şi de grup. R. Moldova nu a avut o guvernare care să ia în calcul şi să reprezinte interesele întregii societăţi, nu doar a unei părţi a acesteia. Nici nu este de mirare că, în atare condiţii, nu prea avem mari reuşite ca şi stat după 20 de ani de independenţă.
Sigur, avem instituţii democratice, dar funcţionalitatea acestora lasă de dorit. Avem economie de piaţă, dar cea mai mare parte a acesteia se află „în umbră”, iar ceea ce rămâne e înăbuşită de corupţie, birocraţie, protecţionism. Avem o politică externă declarată echilibrată şi pragmatică, dar priorităţile acesteia se schimbă o dată cu schimbarea guvernării. Avem drepturi ale omului, ele însă se văd doar în perimetrul străzilor din centrul capitalei, în restul ţării situaţia rămânând practic neschimbată de pe vremea URSS (violenţă domestică, cazuri de tortură etc.). Avem independenţa justiţiei, dar justiţie nu avem. Avem autonomie locală, dar, cu unele mici excepţii, autorităţile locale sunt nevoite să stea cu mâna întinsă pentru a supravieţui. Cu alte cuvinte, avem de toate, dar nu avem nimic.
Astăzi, este absolut clar că în 20 de ani de independenţă în Republica Moldova nu a existat suficientă voinţă politică pentru a spune lucrurilor pe nume şi a acţiona în consecinţă. E clar că avem o societate divizată pe diferite criterii – de la etnic până la politic, dar nimeni nu are curajul să recunoască acest lucru şi să acţioneze în vederea consolidării ei. Dimpotrivă, unii preferă să alimenteze această divizare, să ţină în suspans întreaga societate.
Elita politică nu dă semne că ar fi învăţat ceva din propriile greşeli, mai mult, nu dă semne că ar fi capabilă să înveţe ceva din greşelile altora şi că ar avea soluţii pentru a redresa situaţia. Iar oamenii îşi tot amână speranţele pentru un trai mai bun de la un scrutin la altul, de la o guvernare la alta, pentru a trăi de fiecare dată aceeaşi deziluzie cumplită a eşecului şi a ratării. Această deziluzie tinde să se extindă treptat ca o boală cronică şi ar putea afecta moralul şi aşa nu prea ridicat al acestei comunităţi de oameni.
Un stat independent este puternic, în primul rând, prin cetăţenii săi. Dar pentru ca cetăţenii să se simtă parte a unui stat şi să acţioneze pentru prosperarea lui, trebuie ca statul să aibă grijă de ei. De aici urmează să pornim, dacă dorim să mergem în sfârşit pe o cale a progresului şi a propăşirii. Sensibilizarea cetăţeanului, cultivarea simţului responsabilităţii colective, dezvoltarea sistemelor de protecţie socială, creşterea nivelului de siguranţă şi încredere a omului în ziua de mâine – sunt doar câteva acţiuni care ar consolida relaţia stat-cetăţean, care ar da impulsul necesar evoluţiei noastre comune. Dar aceste iniţiative nu trebuie să vină de jos, ci de sus – să vină de la conducerea ţării către cetăţenii simpli. Şi aici intrăm deja pe o altă dimensiune, căci realizarea acestor obiective o poate asigura doar o conducere responsabilă şi ataşată intereselor ţării şi ale cetăţeanului.
Prezentul ne pune în faţă un şir de probleme complexe şi dificile, eu însă cred în continuare că cei care privesc cu optimism viitorul Republicii Moldova, vor fi în stare să transforme o perspectivă incertă într-o realitate concretă, într-o realitate a împlinirilor şi a schimbărilor în bine, într-o realitate de care se vor bucura şi se vor mândri toţi cei care trăiesc în această ţară.
Timpul, 26 august 2011
