O soluţie fără preşedinte
Alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010 nu au oferit o soluţie clară şi imediată pentru criza politică cu care se confruntă Republica Moldova. Radicalizarea excesivă a electoratului, alimentată artificial de către actualele partide parlamentare prin mesajele şi acţiunile lor, a accentuat faptul că avem o societate polarizată şi dezbinată pe criterii etnice, politice, sociale etc. Împărţind strict sferele de influenţă (aşa cum le-a dictat interesul de moment), partidele parlamentare au nimerit însă în propria cursă. Astfel, şansele de identificare a compromisului în vederea alegerii preşedintelui republicii şi depăşirii crizei politice au rămas la fel de iluzorii ca şi până acum.
Astăzi, fiecare partid încearcă să tragă jarul la turta sa, iar în această goană după satisfacerea intereselor personale şi obţinerea de capital politic este totalmente neglijat interesul ţării şi al cetăţeanului.
Comuniştii se fac a uita că ei poartă cea mai mare parte din vină pentru actuala criză politică. La finele anului 2009, ei au zădărnicit două tentative de alegere a şefului statului, iar ulterior şi referendumul constituţional care, dacă reuşea, astăzi Republica Moldova ar fi avut deja un preşedinte. Acum comuniştii înaintează noi şi noi condiţii, reieşind din interesele partidului lor, împingându-ne spre noi alegeri anticipare. Ei dau de înţeles că nu-i preocupă stabilitatea în ţară şi nici dezvoltarea republicii, atât timp cât nu au acces la putere.
Partidul Democrat continuă să insiste pe o candidatură la funcţia de preşedinte care, este tot mai evident, nu va reuşi să obţină susţinerea necesară în Parlament, pentru buna finalizare a procesului de alegere a şefului statului. Se creează impresia că această formaţiune, ca şi comuniştii, ar prefera să arunce ţara în alegeri anticipate, decât să cedeze.
Partidul Liberal-Democrat şi Partidul Liberal nu au curajul (şi, probabil, nici interesul) pentru a interveni în disputa absolut sterilă şi fără sorţi de izbândă dintre PCRM şi PD. Aceste două formaţiuni şi-au atins deja scopul (de a se menţine la putere), îşi fac propriile jocuri şi par mai puţin interesate de ceea ce se întâmplă în jurul lor.
În rezultat, am ajuns să constatăm că, după alegerile din 28 noiembrie 2010, nu avem învingători, ci doar învinşi. Iar învinşii sunt cetăţenii Republicii Moldova, votul cărora, în prima fază, a fost speculat, iar ulterior – folosit iraţional. Este adevărat, nu toate mecanismele politice privind alegerea noului preşedinte al republicii au fost utilizate. Spaţiu de manevră mai există, dar pe zi ce trece motive de optimism rămân tot mai puţine. Or, comportamentul partidelor parlamentare ne convinge încă o dată că ele nu au capacitatea de a susţine testul de maturitate politică, precum este alegerea preşedintelui.
Recent, Curtea Constituțională a lăsat la discreția Parlamentului să stabilească termenul pentru alegerea șefului statului. S-a vorbit despre un termen rezonabil, de 2-3 luni, dar şi despre un timp nedeterminat, atât cât va avea nevoie Legislativul pentru a desfășura procedura de alegere a preşedintelui ţării. Este clar că acest „răgaz” a fost acordat lui Marian Lupu şi Partidului Democrat. Numai că „răgazul” nu poate dura la nesfârşit: nu le vor permite partenerii de Alianţă. Totodată, ar putea şi societatea civilă, obosită de atâtea incertitudini şi tergiversări, să ceară tranşant: când vom avea şi dacă vom avea în timpul apropiat un preşedinte ales?
Având în vedere raportul de forţe de pe eşichierul politic şi circumstanţele ce s-au creat, eu consider că sunt posibile trei variante de a ieşi din impas: 1) să se găsească cele două voturi necesare pentru alegerea preşedintelui; 2) să se accepte propunerea comuniştilor în privinţa unui candidat din afara politicului; 3) să ajungem din nou la alegeri anticipate. Celelalte soluţii vehiculate, sunt mai degrabă nişte speculaţii politice şi se află la limita normei legale, şi Alianţa riscă de a fi învinuită de tentativă de uzurparea puterii în stat.
Dar să le luăm pe rând. Prima: comuniştii sunt înrăiţi pe Marian Lupu că i-a dus de nas şi declară că nu vor vota pentru candidatura acestuia nici în ruptul capului. Fiind derutaţi şi speriaţi, ar putea să se ţină de cuvânt, nu neapărat datorită unor principii sau a disciplinei interne de partid. A doua: nu cred că depolitizarea postului de preşedinte al ţării va rezolva problema. Un preşedinte apolitic va presupune şi o funcţie apolitică, iar asta înseamnă că cele mai importante atribuţii ale actualului preşedinte de ţară vor fi delegate preşedintelui Parlamentului şi Primului ministru. Cu alte cuvinte, funcţia de preşedinte al ţării va avea valoare de simbol şi mai mult nimic. Adică, în cazul când nu suntem în stare să alegem un preşedinte de ţară cu împuternicirile corespunzătoare, ni se va propune un surogat.
Şi aici mă întreb: dacă nu ne duce capul să alegem preşedintele ţării, la ce n-ar trebui o păpuşă care nu hotărăşte nimic în ecuaţia politică a statului? De aceea, eu aş propune să renunţăm la funcţia de preşedinte de ţară, să o suprimăm. Este o soluţie reală de depăşire a crizei politice şi de a evita alegerile anticipate. Este o decizie pe care trebuie să şi-o asume întreaga clasă politică, dacă ne interesează soarta ţării şi a cetăţenilor ei. Rămâne doar să avem curaj şi voinţă politică.
În caz contrar, se va ajunge din nou la alegeri parlamentare anticipate, atunci când ele nu vor mai putea fi amânate. Tragerea de timp şi tărăgănarea în privinţa alegerii preşedintelui va aprofunda şi mai mult criza, nu numai politică, ci şi economică, şi ar putea duce în cele din urmă la o explozie socială.
Dacă totuşi se va ajunge la alegeri anticipate, până acolo va fi o perioadă de timp, în jur de un an de zile. Important este ca această perioadă de timp să o folosim util. Să o folosim în beneficiul cetăţeanului. Fără jocuri de culise, fără tertipuri murdare şi încercări de a trage pe sfoară partenerul de coaliţie. Să nu se irosească forţele în căutarea unor soliţii miraculoase de a ocoli legea, pentru realizarea propriilor planuri şi ambiţii. Să se facă reforme. Să se adopte legi care vor promova aceste reforme. Să vadă şi să simtă oamenii că lucrurile merg spre bine.
Va fi un termen de încercare pentru Alianţa de guvernare, care trebuie să arate pentru ce are nevoie de putere. Dacă pentru binele oamenilor şi al ţării, atunci guvernarea va avea sprijinul populaţiei pentru un mandat deplin sau poate chiar pentru mai multe mandate. Dacă însă vor prevala interesele de grup şi de partid, atunci o asemenea guvernare nu trebuie nimănui şi alegătorii îşi vor îndrepta speranţele către alte partide şi către alţi politicieni.
În aceste condiţii, rolul partidelor extraparlamentare trebuie să devină unul determinant. Or, dezamăgiţi de prestaţia partidelor parlamentare, alegătorii ar putea să cadă într-o altă extremă, cunoscută sub noţiunea de „absenteism electoral”. În perspectiva alegerilor parlamentare anticipate, acest lucru implică mai multe riscuri, inclusiv riscul revenirii PCRM la putere, deoarece electoratul comunist este unul organizat, iar „absenteismul” este mai degrabă o caracteristică a electoratului democrat. De aceea, insist pe ideea că nouă, partidelor extraparlamentare, ne revine misiunea de a menţine vie speranţa cetăţenilor de a avea o viaţă mai bună şi de a fi conduşi de politicieni mai înţelepţi. E o speranţă ce are toate şansele de a se împlini.
Veaceslav Untilă, preşedinte al MAE
