Acutizarea situaţiei criminogene
În ultimul timp, tot mai multe formaţiuni politice îşi exprimă îngrijorarea faţă de situaţia criminogenă din Republica Moldova – începând de la comunişti şi terminând cu unele formaţiuni de orientare democratică parlamentare şi extraparlamentare. Această coincidenţă de mesaje şi poziţii a unor formaţiuni cu doctrine şi viziuni diferite nu ar trebui să ne mire, pentru că situaţia este într-adevăr una catastrofală şi, pare-se, a scăpat de sub control. Însă, dincolo de această constatare de ordin general, formaţiunile politice văd situaţia criminogenă din ţară ca pe un instrument de luptă politică şi asta le îngustează esenţial spaţiul de manevră.
O analiză succintă a mesajelor formaţiunilor şi liderilor politici ne convinge că, după exprimarea de „îngrijorări”, după evaluarea „situaţiei dezastruoase”, urmează numaidecât solicitarea de „demisie”. Unii cer demisia ministrului Afacerilor Interne, alţii – demisia actualei guvernări. Şi aici interesul politic le joacă festa promotorilor acestor mesaje, deoarece, conştient sau inconştient, ei abandonează interesul cetăţeanului şi pun în prim-plan interesul politic de moment. Având experienţă de lucru în organele de interne, inclusiv în funcţia de viceministru al Afacerilor Interne, pentru mine este absolut evident că o asemenea abordare nu poate conduce la soluţionarea problemei în fond. Dar până a trece la soluţii, aş dori să mă opresc puţin la cauzele care au generat această situaţie.
Sigur, mă voi referi la reforma organelor afacerilor interne, despre care se scrie şi se declară mult, însă la modul practic, de circa doi ani şi jumătate, lucrurile nu au evoluat deloc. Astăzi, Ministerul Afacerilor Interne este ca o barcă în derivă, în care pasagerii, neştiind încotro plutesc şi cât vor mai pluti mânaţi de valuri, au o singură preocupare: cum să supravieţuiască. Fără îndoială, reforma constituie acel vânt favorabil care ar mişca barca înainte şi i-ar face pe toţi să vâslească într-o singură direcţie. Neavând un scop bine stabilit, neavând posibilitatea să meargă spre atingerea lui, plutind în incertitudine, angajaţii sistemului se gândesc mai degrabă cum să nu fie aruncaţi peste bord, decât cum să-şi aplice aptitudinile şi competenţa pentru descoperirea crimelor. Cu alte cuvinte, ei se gândesc la propria siguranţă şi mai puţin la siguranţa cetăţenilor. Eu urmăresc în permanenţă subiectul legat de reforma sistemului organelor afacerilor interne şi, chiar dacă am lucrat cândva în acest domeniu, trebuie să recunosc că nu prea am înţeles ce fel de reformă urmează să aibă loc, în ce termene va fi ea realizată şi la ce etapă se află în prezent. Mă îndoiesc că aceste termene de referinţă le cunoaşte cineva în genere. Şi explicaţia este una simplă – ele pur şi simplu nu există.
Totodată, aş vrea să menţionez că deruta şi incertitudinea ce caracterizează întreaga activitate a sistemului a fost percepută imediat de elementul criminal, care este unul extrem de sensibil la fragilitatea şi momentele de slăbiciune ale sistemului. Este suficientă o mică breşă în sistem şi indicatorii de infracţionalitate saltă simţitor. În cazul de faţă nu e vorba de o breşă, ci de o destabilizare de durată la nivelul întregului sistem. Prin urmare, în condiţiile actuale, o agravare a situaţiei criminogene era de aşteptat.
În acest context, nu poate fi neglijat aşa-zisul dosar al criminalităţii. O examinare de suprafaţă a acestuia ne va arăta că, anul trecut şi anul curent, expiră termenele de detenţie la care au fost condamnaţi anterior un şir de criminali periculoşi. Ieşirea lor în libertate (unii s-au eliberat deja din locurile de detenţie) a provocat şi continuă să provoace noi valuri de infracţionalitate. Eu nu sunt procuror şi nici judecător şi nu pot da sentinţe, nume, condamnări, dar pot afirma cu toată certitudinea că anume aşa se întâmplă în situaţii similare. Şi din nou ne ciocnim de capacitatea de reacţie redusă a organelor de interne. Or, în astfel de circumstanţe, analiza şi capacitatea de a reacţiona anticipat sunt decisive. Mai simplu vorbind, internele trebuiau să anticipeze acest val masiv de ieşire la libertate a elementului criminal, să monitorizeze situaţia, să-i supravegheze în modul corespunzător pe cei eliberaţi din detenţie şi să ia unele decizii cu caracter preventiv.
La capitolul soluţii, cred că solicitările politice ale unor partide şi politicieni nu pot asigura pe deplin soluţionarea problemei. Abordarea care se impune aici este una mult mai complexă şi mult mai profundă. În primul rând, e nevoie de definitivat clar conceptul reformei şi de urgentat implementarea ei. În al doilea rând, este necesară stabilirea unor direcţii stricte de activitate pentru subdiviziunile vizate de prevenirea şi combaterea criminalităţii. Inclusiv, urmează să fie pus accentul pe analiză, monitorizare şi acţiuni de anticipare. Abordarea în baza căreia poliţia reacţionează post factum nu este şi nici nu poate fi una productivă. În al treilea rând, urmează să fie puse la punct disensiunile pe interior, astfel încât corpul poliţienesc să acţioneze ca un tot întreg, dar nu ca o haită de lupi unde fiecare vede în colegul său un rival. Sunt binevenite, de asemenea, unele acţiuni de promovare, menite să ridice moralul poliţiştilor, în care s-a aruncat cu pietre la propriu şi la figurat, şi care în ultimul timp nu mai sunt motivaţi să se manifeste din plin în domeniul respectiv de activitate. Şi abia în al patrulea rând, dacă se va considera că actuala conducere a Ministerului de Interne nu poate face faţă acestor sarcini, să urmeze destituirea din funcţie. Sunt sigur că o astfel de abordare ne va ajuta să soluţionăm problema criminalităţii sporite cu care se confruntă în prezent Republica Moldova şi va întoarce poliţiei încrederea populaţiei.
Timpul, 18 mai 2012
