Noile succese ale ONU – motiv de reflecţii
În ultima perioadă, la nivel mondial s-au întâmplat două evenimente importante cu implicarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), care, chiar dacă nu au tangenţe directe cu Republica Moldova, inspiră mult optimism în privința soluţionării problemei transnistrene.
Primul eveniment ţine de dispariţia Mişcării FARC (Forţele Armate Revoluţionare din Columbia), care a predat tot armamentul deţinut reprezentanţilor ONU. Conflictul dintre FARC şi autorităţile columbiene a durat jumătate de secol – el a izbucnit în 1964 şi de atunci FARC a dus un război de gherilă, până când în 2016 preşedintele columbian, Juan Manuel Santos a reuşit să obţină semnarea unui acord de pace (lucru pentru care a devenit laureat al Premiului Nobel pentru pace). Dar de la semnarea acordului până la desfiinţarea FARC a fost o cale deloc uşoară şi abia acum câteva zile toate armele au fost predate. Un moment semnificativ – rebelii nu au acceptat să fie dezarmaţi de forţele guvernamentale columbiene, ci au predat armele doar reprezentanţilor ONU.
Acest precedent este extrem de util Republicii Moldova. În context, voi aminti de strategia celor trei D (democratizare, decriminalizare şi demilitarizare) propusă de societatea civilă în 2004, care pune accent şi pe demilitarizarea regiunii transnistrene, ca o condiţie obligatorie pentru reglementarea diferendului în cauză. Ulterior, aceeaşi abordare şi-a găsit reflectarea în documentele de maximă importanţă pentru reglementarea problemei transnistrene, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova pe 10 iunie şi 22 iulie 2005. În lumina celor menţionate, devine absolut evident că, fără demilitarizarea Transnistriei, soluţionarea de facto a acestei probleme e imposibilă. Întrebarea este, însă, cum poate fi obţinut acest lucru?
Nu vreau să diminuez, ci, dimpotrivă, aş aprecia efortul depus de unii participanţi la procesul de negocieri în vederea demilitarizării regiunii. Totodată, trebuie să recunoaştem că în această privință nu s-au reuşit prea multe – pe lângă prezenţa militară a Federaţiei Ruse în raioanele din stânga Nistrului (muniţii, armament şi ostaşi), mai avem şi formaţiunile paramilitare transnistrene, care deloc nu pot fi neglijate atunci când analizăm situația din regiune. De aceea, dacă la un moment dat se va ajunge la semnarea unui document privind reglementarea problemei transnistrene (iar unica variantă acceptabilă ar fi revenirea raioanelor de est sub jurisdicţia organelor constituţionale ale Republicii Moldova), va fi necesar să se acţioneze şi în direcția demilitarizării. Nu este exclus că atunci ne vom adresa organizaţiilor internaţionale, cerând suportul şi implicarea lor, şi nu doar a celor care au atribuţie la procesul de negocieri. Și aici experienţa ONU ar putea fi extrem de utilă, inclusiv acea experienţă recentă pe care prestigioasa organizaţie internaţională a obţinut-o în Columbia. Chiar dacă ONU nu va fi atrasă în acest eventual proces, însuşi modelul, în baza căruia a acţionat în Columbia, ar putea fi aplicat și în cazul Republicii Moldova.
Al doilea eveniment, la care mă refeream în debutul acestui material, ţine de negocierile din oraşul elveţian Crans-Montana, care au luat în vizor reunificarea Ciprului, un stat divizat teritorial la fel ca şi Republica Moldova. Deși un rol deosebit în aceste negocieri revine părţilor implicate în conflict, dar şi mediatorilor (Turcia, Grecia şi Marea Britanie), totuşi, cel mai mare merit în acest proces este al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Negocierile (după cum au menţionat reprezentanţii ONU) au fost destul de constructive şi au avut loc într-o atmosferă pozitivă, ceea ce a surprins plăcut multă lume, deoarece au apărut premise pentru soluţionarea reală a problemei divizării Ciprului. În timp ce noi nu reuşim nicidecum să punem pe masa de discuţii chestiuni din aşa-numitul coş-III, adică de ordin politic, privind viitorul statut al Transnistriei, participanţii la negocierile de la Crans-Montana au discutat şi subiecte ce se referă la administrarea ţării, şi despre mecanismul de întoarcere a proprietăţilor pierdute, şi probleme economice, şi probleme legate de relaţia cu Uniunea Europeană. Abordarea acestor chestiuni principiale, atunci când vorbim de viitorul Ciprului reunificat, e un merit incontestabil al ONU, care şi pe această cale şi-a dovedit eficienţa în soluţionarea conflictelor teritoriale.
Evident, starea de lucruri pe segmentul transnistrean nu poate fi considerată asemănătoare sută la sută celei în care se află Cipru, totuşi, sunt şi o mulţime de elemente comune. Mai mult decât atât, unii experţi în domeniu (cei care pun accentul pe faptul că o parte a insulei Cipru se află deja în componența Uniunii Europene) sunt de părere că, accelerarea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova va impulsiona şi procesul de reunificare a ţării. E de presupus că situaţia Republicii Moldova şi cea a Ciprului vor deveni practic identice în momentul în care ţara noastră va adera la UE, de aceea este necesar să urmărim îndeaproape evenimentele ce ţin de reunificarea respectivului stat insular.
Din acest punct de vedere, exact ca şi în cazul primului eveniment relatat mai sus, merită atenţie în special rolul şi efortul depus de ONU. Pentru că, se pare, acest for internațional devine tot mai eficient în soluţionarea problemelor cu care se confruntă inclusiv Republica Moldova (demilitarizare, reintegrare teritorială). Şi, repet: chiar dacă niciodată nu se va pune problema atragerii directe a ONU în procesul de demilitarizare a Transnistriei şi de reîntregire a Republicii Moldova, precedentele create de această organizaţie, modelele pe care le aplică ea acum, s-ar putea dovedi de un real folos pentru ţara noastră.
