Un sfert de secol de la războiul de pe Nistru
La 2 martie curent, s-au împlinit 25 de ani de la declanşarea războiului de pe Nistru, un război sângeros, care a curmat vieţi omeneşti, a mutilat destine, a lăsat în urmă familii îndurerate, oameni care au fost nevoiți să-şi părăsească pentru totdeauna casele lor. Ecoul acelui război este viu şi acum, după un sfert de secol, iar noi, cei care am participat la acţiunile militare, resimţim poate mai mult ca alţii acest lucru. Dar dincolo de emoţii, cred că este oportun să tragem unele concluzii pe marginea celor întâmplate în acest răstimp.
Prima concluzie este că, în toţi aceşti ani, Republica Moldova, din păcate, nu a ştiut să dea o apreciere oficială justă a acelor evenimente. Nu am făcut-o nici măcar după decizia CEDO în dosarul Ilaşcu şi alţii contra Moldovei, când s-a spus clar ce rol a jucat Rusia în apariţia şi menţinerea regimului separatist din estul Republicii Moldova. Nimeni din conducătorii țării, din factorii de decizie responsabili nu a avut curajul să recunoască războiul de acum 25 de ani drept unul dintre Rusia şi Republica Moldova, chiar dacă Acordul de încetare a focului a fost semnat nu între Chişinău şi Tiraspol, ci între Chişinău şi Moscova.
Lipsa unei atitudini ferme avea să pună începutul unui lanţ întreg de erori, care de fapt au zădărnicit identificarea unei soluţii pentru problema transnistreană. Ne-am poziţionat greşit atunci când am acceptat că părţi în conflict sunt Chişinăul şi Tiraspolul, pe când părţile urmau să fie declarate Moldova şi Rusia, iar Tiraspolul în general nu avea ce să caute în cadrul formatului de negocieri, pentru că oricum niciodată nu a decis nimic şi a acţionat doar la comanda stăpânilor săi reali. Această poziţie greşită a fost consolidată de Memorandumul Primakov şi astăzi este mai clar ca oricând că acel Memorandum a fost una din marile greşeli pe care le-am comis şi care au dus în cu totul altă direcţie în anii următori discuţiile privind diferendul transnistrean.
Nu am ştiut să valorificăm oportunitatea oferită de decizia CEDO menţionată mai sus, aşa cum nu am ştiut să valorificăm nici oportunitatea oferită de Summit-ul OSCE de la Istanbul, care a adoptat, în 1999, o rezoluţie privind necesitatea retragerii trupelor şi armamentului rusesc din Transnistria. OSCE şi-a făcut treaba bine, iar noi nu am fost capabili să preluăm acest mesaj şi să-l promovăm cu orice ocazie. Nu spun că ar fi fost uşor să obţinem implementarea rezoluţiei OSCE, dar, cu siguranţă, şansele ar fi crescut, dacă eram mai insistenţi, dacă nu admiteam ca acest mesaj să dispară perioade întregi din discursul internaţional al R. Moldova. Cum avea să ne ajute cineva în acest sens, dacă noi singuri dădeam uneori impresia că nu prea ne interesează subiectul respectiv?
Am greşit rău de tot atunci când am îngăduit ca mesajul consolidat al Parlamentului R. Moldova în privința soluţionării problemei transnistrene, care şi-a găsit expresie prin Legea adoptată unanim pe data de 22 iulie 2005 (cu privire la statutul juridic special al raioanelor din stânga Nistrului) să fie diluat de o serie de iniţiative caraghioase. Ba s-a propus darea în arendă a Transnistriei către Rusia pentru un termen de câteva decenii, ba s-a propus revenirea la federalizare, şi aceasta în condiţiile în care în 2003 Memorandumul Kozak a fost respins în ultimul moment. Apropo, chiar dacă acest Memorandum de tristă faimă nu a trecut, însuşi faptul că a fost admis ca posibilă soluţie pentru problema transnistreană în cadrul discuţiilor la cel mai înalt nivel a constituit o greşeală enormă. Or, acest document a creat un precedent periculos şi nu întâmplător se mai fac auzite declaraţiile unor demnitari, că ar trebui să se revină la discuţiile pe marginea unui document similar.
Am greşit şi atunci când, văzând ineficienţa formatului de negocieri „5+2”, nu am avut curajul să cerem unele modificări în cadrul lui. Măcar cele ce s-ar fi referit la statutul şi rolul Rusiei, al SUA şi al UE, nemaivorbind deja de alte aspecte importante. Dacă SUA şi UE, care în prezent au statut de observatori, ar fi devenit mediatori şi viitori garanţi cu acte în regulă, iar Rusiei i-ar fi fost atribuit rolul real pe care-l are, procesul ar fi decurs cu totul altfel.
S-a greşit şi atunci când timp de mai mulţi ani am încuviințat discutarea problemelor din aşa-zisele coşuri I şi II, şi practic niciodată nu s-a vorbit la modul serios despre trecerea la subiectele din coşul III. Adică, am consimțit să negociem doar chestiuni de ordin social, economic, umanitar, care nu prea pot mişca lucrurile din loc, în vederea soluţionării reale a problemei transnistrene, şi am evitat cu desăvârşire temele de ordin politic, cele ce ar fi dus în final la identificarea unui statut pentru regiunea transnistreană în conformitate cu prevederile Constituţiei R. Moldova.
Urmărind cu mare atenţie evenimentele ce ţin de problema transnistreană, constat cu satisfacţie efortul pe care l-a depus Preşedinţia germană a OSCE, dar şi efortul pe care-l depune Preşedinţia austriacă a acestei organizaţii. E îmbucurător mesajul, că o abordare a problemei transnistrene ar putea fi inclusă în cadrul unei abordări internaţionale mult mai largi, lucru despre care vorbesc şi oficialii OSCE, dar şi cei de la Chişinău. De asemenea, m-am bucurat să aud o poziţie unică în raport cu diferendul transnistrean, formulată în cadrul recentei întrevederi la nivelul primelor persoane în stat. Toate acestea ne dau anumite motive pentru a privi cu mai mult optimism în viitor, atunci când abordăm perspectiva de soluţionare a problemei transnistrene. Dar asta încă nu înseamnă că noi am reușit să urnim carul din loc. Mai avem de aşteptat până la acest moment, iar deocamdată nu putem decât să trecem în revistă greşelile comise, să învăţăm din ele şi să facem tot posibilul pentru a nu le mai repeta.
Veaceslav Untila pentru www.timpul.md
